Noi, ca specie, noi, oamenii, nu știu când și dacă ne vom face bine (curând). Sau poate noi, ca români, căci, uneori, unele lucruri nu mi-au fost date să le văd nici în țări din lumea a treia. Ba din contră.
Nu știu dacă știți sau ați prins des manifestările oamenilor, în weekend (în special sâmbăta după-amiază), la raionul de fructe și legume de la intrarea într-un Kaufland, în special într-unul care deservește cam două-trei cartiere destul de mari, ca niște miniorășele.
Le-am văzut des, în cele mai variate forme, doar că parcă astăzi a fost tortul cu cireașa pe el. Un tort de pe care se scurg toate cele, așa, „cu de toate”, că nu mai rezistă.
La raionul de fructe și legume din Kaufland mai mereu e măcel, dar în weekend se adună lumea să-și ia toate fructele și legumele planetei, parcă. Zici că săptămâna următoare ar începe sfârșitul lumii și măcar să ne găsească având stocuri, cu frigiderele și cămările pline, că poate supraviețuim.
E ca atunci când se dă drumul la niște porți și tu trebuie să dai buzna înăuntru, că de intrarea aia depinde viața ta. Ca de isteria Black Friday american sau, ca să rămân în bula spațiului românesc, când se dau tigăi aproape gratis la deschiderea unui supermarket nou.
Astăzi, sâmbătă, 16 februarie, m-am dus cu lista să-mi iau rapid (!) cele necesare unui prânz sănătos, cu multe legume, că aveam poftă. Piața, culmea, tot „16 februarie” denumită, era cam departe și, în plus, îmi trebuiau și alte lucruri, nu doar legume și fructe.
🤦 Nu am dat bine să intru pe la ușile mari ale centrului comercial, că-mi era blocat accesul de o doamnă cu un cărucior mare, care se scormonea în poșetă. Spun „Pardon!”, răspunde, fără legătură: „Nu pe aici se intră!”. Da, doamnă, dar pe acolo ies alții! Trec peste, ajung să intru în Kaufland propriu-zis, la marele haos al raionului de fructe-legume.
Mă simt copleșită. Nu am mai văzut de mult așa ceva pe acolo, poate-poate în preajma sărbătorilor, dar parcă azi au luat-o razna toți. Mă întreb cu ce naiba au greșit vegetalele alea să ajungă să fie vândute ca hrană pentru români. Zboară fructe, lăzi de legume și cartoane, caserole, sunt zdrobite chestii, vrei să alegi și bagi mâna prin treburi zemoase, aruncate ca la balamuc, semn că au trecut vandalii.
Deh, românul merge la supermarket ca să-și aleagă legumele și fructele, nu ca la piața tradițională unde prea puțini îți mai permit să bagi mâna în grămadă ca găina gheara în boabe. (Cred însă că piața cu tarabe mai educa totuși clientul. În schimb, în Kaufland, nesimțirea clientului pare la ea acasă. Nimeni nu o poate controla.)
Și compătimesc extraordinar de mult personalul Kaufland. Cu ce au putut greși să aibă parte de așa clienți? Cum să bați obrazul gros al nesimțirii? Cum, când tocmai ăștia, lipsiți de simțire, au pretenția de a fi serviți, ba chiar tot ei se leagă de angajați și îi umilesc / jignesc.
🤦 Câteva lucruri de văzut mereu într-o astfel de zi, dacă te nimerești pe acolo:
- oameni care mănâncă din arahidele în coajă, își umplu buzunarele cu nuci de Macadamia sau nuci pecan ori orice alte exotisme uscate, gustă din biscuiții, caramelele și fursecurile vrac (ah, stai, aceste dulciuri recent au fost scoase de la acel raion și, dacă nu mă înșel, din tot supermarketul – ușor de dedus de ce).
- clienți care fac selecția la roșiile cherry din caserole, preambalate, chiar și la struguri cu o astfel de prezentare
- banane storcite, învinețite, aruncate alandala prin cutii, printre resturi de ambalaje și cartoane, semn că s-au dat meciuri grele pe această categorie
- o bătrânică ce te roagă să-i selectezi la cântar tastele corecte, că nu le vede… Dacă nu te întreabă prețul anumitor legume. De parcă tu lucrezi acolo pe post de asistent în vânzări, la propriu.
- cărucioare postate prost, uneori și cu câte un copil în ele, să nu le poți muta singur, exact la rafturi de mare interes sau cu circulație
- oameni care mai îndeasă în pungi bucăți de fructe / legume mai mărunte, vândute la kilogram, după cântărirea și etichetarea adecvată cu preț
Pe lângă toate acestea, azi am văzut locuri în acest raion pe unde pur și simplu nu aveai cum să intri – erau atât de multe cărucioare la un loc, haotic dispuse, lăzi de fructe aruncate, pungi care se prindeau de roțile cărucioarelor și le îngreunau mersul! M-am luat cu mâinile de cap.
🤦 Erau mame în viteză, cu toată familia după ele, ținându-i la cărucior, iar ele alergând ca la concurs, ca fetițele Power Puff, după ce aveau nevoie. Un fel de Hunger Games însă, de fapt. Și la cântare păstrau aceeași viteză. Sau se răsteau la familiile lor că păzesc degeaba căruciorul, că nici nu cântăresc alimentele…
🤦 O doamnă a pornit o discuție cu o alta, în toată agitația aia, despre „Ce caută, domnule, pițipoancele astea pe aici (n.r. niște fete tinere care își alegeau și ele de-ale gurii)?”, „Dar ce-ai, doamnă, cu ele?”; „… Că de machiat au timp!”, „ Lasă-mă, doamnă, cu fufele astea, nu am eu timp!”. În timpul acesta, coșurile lor blocau toată trecerea pe culoarul respectiv. Fetița uneia dintre ele, dichisită bine, ca de serbare, asculta cu interes, de la coșul ei, întreaga discuție.
🤦 Merg să-mi cântăresc ce am izbutit să mai pun și eu prin pungi. Cântăresc prima pungă, mă aplec spre coș să o cântăresc pe a doua. Vine o „doamnă” și-și pune „plăcinta” de pungă pe cântar. „Ce faci, doamnă? Nu mă vezi?”; „Păi dacă ții cântarul blocat. Până cauți dumneata în coș… pun și eu”. Îi zic: „Cu plăcere!”. Răspunde: „Hai, lasă, nu e cazul să mă iei tu la mișto…”
🤦 În spatele meu, stă o doamnă cu chip drăgălaș și zâmbitor, ca de desene animate, proptită de un coș, în timp ce persoana cu care era cântărește cele alese. Din spate îi strigă o femeie, fără să o vadă bine de la spate: „Pardon, doamnă! Nu vezi că blochezi toată calea?!”. Doamna care „bloca” toată calea era destul de în lateral ca să poți trece cu un coș mare, are sindromul Down și unul din ochi mai puțin… funcțional. Pur și simplu s-a speriat după acele vorbe și nu a știut cum să mai reacționeze, lovind cu coșul în rafturi. Urlătoarea a continuat să dea din gură, înaintând.
M-au enervat mult cuvintele acelea, mai ales că văzusem cui și în ce context se adresează; îmi venea să iau punga cu cartofi pe care mă pregăteam să o cântăresc și să i-o arunc în gură urlătoarei. M-am stăpânit și pentru că m-au înduioșat vorbele mamei doamnei cu probleme, care era la cântarul alăturat, o femeie în vârstă: „Hai, iubita mamii, lângă mine!”.
Cât de ușor împingem, cu vorbe, cu gesturi, ca vitele, în oameni vulnerabili! Cât de joasă e speța umană adesea! Și ne ascundem apoi după vorbe: „Dar n-am știut, dar n-am văzut, dar mă grăbeam, dar am probleme”. Și cum judecăm noi, după aparențe, cum nici primatele nu au învățat să o facă! Nici un pic de răbdare, doar viteză și automatism, doar egocentrism și muuultă ură….
Practic, dacă ești o persoană cu dizabilități, ai deficiențe de vedere sau chiar un handicap fizic minor, nu ai nicio șansă la raionul de legume și fructe în Kaufland. Te mănâncă fiarele mai rău ca în pădure! Brutele bipede.
🤦 Mai departe, la raionul de pâine, se încărca marfă pe un raft, erau un fel de trailere cu lăzi mari suprapuse și manevrate de doi angajați de acolo. La descărcarea unei lăzi, unul dintre băieți se dezechilibrează puțin și dă cu spatele peste un client mai între două vârste, care, spre nenorocul lui, își căuta pâinea pe acolo. Să vezi inflamare!
„Îmi cer scuze!”
„Degeaba îți ceri scuze. Trebuia să fii atent!”
„Îmi pare rău, nu am vrut.”
„Îți pare rău… Ce, trebuie să descarci marfa acum?”
Da, frate, trebuie să descarce marfa atunci, acolo, ca să ai tu n-șpe sortimente de pâine la care să citești eticheta ca, în final, să mergi să-ți iei pâinea de la raftul de patiserie proaspătă, fără să folosești ustensilele speciale sau mănușile de plastic, când bagi mâna direct prin sertarele alea! Că ție îți trebuie, la ce bun să mai pierzi vremea cu igiena?!
🤷 La raionul cu servire, îmi cedează locul la coadă un bărbat, de mai-mai nu-mi vine a crede unde mă aflu și încep să-mi mai fac speranțe privind rasa aceasta umană specială, a consumerismului.
🤦 Ajung la ieșirea principală, într-un final, după ce scap și de haosul de la case. Un bătrân împinge cu disperare căruciorul metalic în mine, dând să intre în timp ce eu vreau să ies. Bag fața mea nedumerito-iritată și el îmi strigă, înainte de a deschide eu gura: „Nu pe aici se iese!”
P.S.: Fact: suntem pe locuri fruntașe în UE (și) la #foodwaste.
P.P.S.: Mi-ar plăcea ca fiecare frază a unui copil, care începe cu „Eu, când o să fiu mare…” să se continue cu „…vreau să fiu OM!”, înainte de orice altceva. Să gândească, să conștientizeze, să empatizeze, să se comporte pe bune ca parte a speciei umane! Și să nu uite de această deviză când ajunge adult.
Sursă foto: stocksnap.io/Agnieszka Walędziak